omentul în care tineretul american realizează şi în final ajunge să accepte faptul că generaţia de rebeli a anilor 60′ era atât de confidentă în puterea lor de a schimba lumea în bine se datorează în mare parte datorită alimentării lor sănătoase cu substanţe făcătoare-de-halucinaţii este minunat descris în acest film. Come-drama romantică “Reality Bites”, scrisă de Helen Childress, tratează confruntarea cu realitatea a unui grup de tineri absolvenţi de universitate, care, în căutarea unui Eu atât realistic, cât şi loial idealurilor formate în perioada universitară, realizează rând pe rând care sunt conpromisurile care trebuie făcute pentru a păstra balansul între viaţa reală şi viaţa lor ideală (şi de altfel, inexistentă).
Personajul principal, Lelaina Pierce (Winona Ryder), şefă de promoţie şi aspirantă realizatoare de documantare se vede obligată a accepta rolul de asistent de producător a unei insipide emisiuni de televiziune pentru a-şi putea realiza visul de a crea un documentar despre problematica sa generaţie. Documentarul care, de altfel, poartă titlul filmului este un laitmotiv folosit pentru a expune părerile, sentimentele şi numeroasele filozofii a acestui grup de tineri în diferitele etape de luptă a acestora cu realitatea dură. Principalul furnizor de “filozofii” este Troy Dyer (Ethan Hawke), prieten de-o viată al Lelainei, muzicant grunge în timpul nopţii şi nepăsător de viaţă în timpul zilei, încorporează cel mai bine sentimentul de abandon al luptei şi de critica acerbă a societăţii, specific generaţiei anilor 80′-90′. Vickie Miner (Janeane Garofalo) şi Sammy Gray (Steve Zahn) sunt cei care completează grupul, fiecare confruntându-se cu probleme de maturitate; Vickie, datorită vieţii sexuale haotice este pusă faţă în faţă cu posibilitatea infestării cu virusul HIV, iar Sammy nu se poate bucura de o relaţie amoroasă, datorită fricii de a-şi recunoaşte homosexualitatea în faţa părinţilor.
Filmul centrează pe triunghiul amoros Lelaina – Troy – Micheal Grates (Ben Stiller). Michael, producător executiv al unui canal muzical de televiziune “In Your Face”, este catalizatorul maturizării personajului lui Ryder. Ea este în final pusă în situaţia de a alege între relaţia convenabilă cu Michael şi pasiunea pentru dificilul Troy.
Toate problemele acestor 4 prieteni din Houston sunt specifice aşa-zisei Generatii X, ţinta principală a producătorilor filmului. Prin această denumire se face referire la generaţia nascută în perioada 1960-1980,

Un scurt istoric grunge
Faptul că unora ne este puţin dificil să inţelegem ideologia sau măcar să ne apropiem de anumite mișcări culturale contemporane, nu este un lucru nou și tinde să fie destul de dezamăgitor. Considerând acest fapt, este logic să susţin că orice tentativă de a inţelege complet un anumit curent, nu doar apus de aproape două decenii, ci care s-a desfășurat într-o zonă îndepartată, atât din punct de vedere geografic, cât și cultural, social și economic pare mai mult decât patetică.
În Seattle…
Acestea fiind spuse, ne întoarcem în anii 1980, în nord-vestul Americii, mai precis în statul Washington, în și în jurul orașelor Seattle și Olympia. Zona aceasta era destul de izolată din punct de vedere muzical, comparativ cu, sa spunem New York sau Los Angeles. Pe deaspura, vremea este destul de proastă – cu 71 de zile însorite pe an, între mai și septembrie, vreme proastă este un lucru modest spus. Muzica de vreme proastă este, în mod normal, condiţionată de vremea proastă. Aș putea continua, cu șirul de oameni deprimaţi, fără aspiraţii, apatici etc., și de relaţia de interdependenţă dintre aceștia și muzica de vreme proastă, iar apoi aș putea cita “I can’t stand this indecision, married with a lack of vision, everybody wants to rule the world” din “Everybody wants to rule the world” – Tears for Fears. Nu știu despre voi, dar mie îmi este foarte cunoscut acel șir de oameni. Dar aș merge mult prea departe, lăsând poate impresia că vremea proastă și oamenii apatici de pe stradă au fost singura cauză pentru spiritul rebel al susținătorilor mișcării.
Predecesorii
Curentele și tendinţele muzicii rock au condus încet, dar sigur înspre dezvoltarea genului grunge. Muzica punk a început să renască în America la începutul anilor ’80, luând forma de hardcore punk. Black Flag, Hüsker Dü, Dead Kennedys sunt doar trei nume din multitudinea de trupe punk apărute odata cu această mică explozie, sau deviaţie din 1980-1982 în America. În 1981 Thurston Moore, Kim Gordon, Lee Ranaldo și Richard Edson formează Sonic Youth la New York, aducând astfel un aer proaspăt, de avangardă. Opuși total rock’n'roll-ului și rutinei muzicale stabilită deceniile trecute, Sonic Youth urmau linia incepută de Velvet Underground sau Television și șocau prin alternanţele, distorsiunile și limbajul din compoziţiile lor. Influenţa lor asupra muzicii grunge a fost enormă și sunt puţine formaţii, care nu i-au trecut pe lista lor de predecesori.
O altă formaţie de rock alternativ care a lăsat o amprentă puternică asupra muzici grunge a fost The Pixies, formată în 1986 în Boston. Gary Smith, producătorul primului album The Pixies, comenta in 1997: “I’ve heard it said about The Velvet Underground that while not a lot of people bought their albums, everyone who did started a band. I think this is largely true about the Pixies as well. Charles’ secret weapon turned out to be not so secret and, sooner or later, all sorts of bands were exploiting the same strategy of wide dynamics. It became a kind of new pop formula and, within a short while, “Smells Like Teen Spirit” was charging up the charts and even the members of Nirvana said later that it sounded for all the world like a Pixies song.”[1]
Înapoi în Seattle
The Melvins, Malfunkshun, Green River
În același timp, în statul Washington, mișcarea grunge incepe să prindă contur. Andrew Wood formează la doar 14 ani impreună cu fratele său, Kevin grupul Malfunkshun. Jeff Loftis și Regan Hagar li se alătură apoi. Influenţele puternice Kiss ofereau trupei o aură de glam-metal bizară, observabilă atât pe plan muzical, cât și în vestimentaţia solistului, în timpul concertelor susţinute. Acest fapt a împiedicat pe mulţi să îi incadreze complet în genul grunge. Totuși, viaţa scurtă și intensă a formaţiei, destrămată în 1988 și problemele cauzate de droguri ale lui Andrew, care s-a internat la dezintoxicare în 1985 par să fie un mic șablon pentru întreaga mișcare Seattle.
The Melvins, numiţi uneori și “nașii muzicii grunge”, s-au format în Montesano, Washington în anul 1983. Cu toate că profilul Melvins pare să se încadreze perfect în hardcore punk-ul vremii, aceștia au abordat un stil ceva mai greoi și mai lent – cu influenţe Kiss și Black Sabbath. Această combinaţie de siluri este foarte apropiată de ceea ce s-a numit grunge înspre sfârsitul anilor 80. Singurii membrii loiali formaţiei, înca de la anul formării ei sunt Buzz Osborne și Dale Crover. Primul a fost un fel de îndrumator pentru tânărul Cobain, făcându-i acestuia cunoștinţă cu lumea rock-ului și a spectacolului dar și cu Krist Novoselic.
Green River – formată din Mark Arm, Steve Turner, Stone Gossar, Alex Vincent și Jeff Ament în 1984 în Seattle nu a avut foarte mult succes, în schimb a fost una din trupele de bază a mișcării. În primul rând datorită muzicii – un amestec de hardcore, punk și metal, gen care avea să fie catalogat ca “grunge” abia dupa destrămarea formaţiei, iar în al doilea rând, datorită membrilor, care au continuat să activeze în domeniu, cu formaţii diferite. Am putea spune chiar ca s-a produs o ruptură în cadrul curentului, din cauza celor două formaţii diferite: Mudhoney și Mother Love Bone. Lui Mark Arm și Steve Turner li s-au alăturat Dan Peters și Guy Maddison pentru a forma Mudhoney în 1988. In ceea ce îi privește, aceștia au înregistrat zece albume pâna în prezent și sunt activi în aceeași formula. Jeff Ament, Stone Gossard, Bruce Fairweather (care l-a înlocuit în 1985 pe Steve Turner) împreuna cu Andrew Wood, de la Malfunkshun și bateristul Greg Gilmore au fondat Mother Love Bone. Spre deosebire de succesul longeviv al trupei Mudhoney, Mother Love Bone s-au destrămat în 1990, odata cu moartea lui Andrew … Citește mai mult
Primele compilaţii şi albume grunge
Deep Six şi Sub Pop 200
În 1986 casa de discuri C/Z Records lansează faimoasa compilaţie grunge “Deep Six”, cu piese Malfunkshun, The Melvins, Green River, Skin Yard (cu Jack Endino), Soundgarden și The U-Men. Această compilaţie a reușit să inchege acel “sunet Seattle” care era ân mișcare de ceva vreme și să adune trupele dezorientate, care se mișcau oarecum în aceeași direcţie.
Jonathan Poneman și Bruce Pavitt creaseră fanzinul “Subterranean Pop”. Acesta s-a bucurat de succes, iar după doar câteva numere aceștia au început sa distribuie împreună cu fanzinul și compilaţii grunge. One thing lead to another și fanzinul a fost transformat în casa de discuri Sub Pop în 1986. În 1988 a fost lansată compilaţia “Sub Pop 200″, un alt disc de referinţa pentru rock-ul alternativ al acelei perioade, considerând că promova artiști precum: Tad, Nirvana, Mudhoney, Green River, The Fastbacks, Swallow, Steve Fisk, Screaming Trees, Beat Happening și binenţeles Soundgarden.
Soundgarden şi succesul
Soundgarden, trupă fondată de vocalistul Chris Cornell, bateristul Matt Cameron, basistul Hira Yamamoto și chitaristul Kim Thayil, a fost prima trupă grunge care a atins un nivel de audienţa naţională. Primul lor EP, “Screaming Life” a fost lansat de Sub Pop in 1987 iar primul album, “Ultramega OK”, 1988 a fost lansat de SST, una din cele mai vânate case de discuri pentru susţinătorii rock-ului alternativ. Ulterior, Chris Cornell declară că incheierea acestui contract nu a fost o idee atât de bună precum părea iniţial. În orice caz, albumul hardcore punk, heavy metal cu influenţe din rock-ul psihedelic s-a vândut destul de bine, urmând un videoclip la piesa “Flower” și un premiu Grammy pentru “Best Metal Performance”. Soundgarden susţineau turnee în America și Europa în acea perioadă. Este ușor de dedus faptul că muzica grunge ieșise din anonimat – unii preferă termenul “underground”.
Alice In Chains şi Screaming Trees
Revenind la trupele “dezorientate” menţionate puţin mai sus, trebuie să spun ceea ce este deja evident, şi anume că s-au aflat într-o continuă ascensiune pe plan muzical, începând cu 1987 – 1988. Screaming Trees, de exemplu, trupă formată în 1985 de Mark Lanegan şi Mark Pickerel, cărora li s-au alăturat Gary Lee Conner şi Van Conner au debutat cu albumul “Clarvoyance” în 1986, dar abia în 1987, după lansarea albumului “Even If Especially When” au făcut furori pe scena alternativă locală, începând să susţină turnee naţionale alături de The Meat Puppets. Totuşi, abia după lansarea a încă 2 albume, “Invisible Lantern” şi “Buzz Factory”, vocea lui Lanegan s-a făcut auzită de marile case de discuri. Semnarea contractului cu Epic Records pentru “Uncle Anesthesia” în 1991 i-a urcat în audienţe şi i-a instalat pe lista de trupe grunge care “vând bine”.
Alice In Chains, care au luat o formă finalţ în 1987 şi au atras atenţia casei de discuri Columbia cu demo-ul “The Treehouse Tapes”, au lansat single-ul “We die young” în 1990, care a prins extrem de bine la public, asigurându-le astfel albumul “Facelift”, lansat în 1991 de aceeaţi casă de discuri. Lucrurile s-au mişcat destul de repede pentru Jerry Cantrell, Layne Staley (membrii fondatori) Sean Kinney şi Mike Starr, aceştia cunoscând repede succesul. Mix-ul de metal, rock psihedelic şi alternative (cu mesaje sumbre) nu putea sta mult timp neobservat. În 1991 aceste două trupe concertau împreună.
Nirvana
Kurt Cobain şi Krist Novoselic lucrau împreună la proiecte muzicale înca de prin anul 1986 cântând iniţial cu Aaron Burckhard la tobe. Acesta a fost înlocuit de Dave Foster. Apoi au experimentat cu Dale Crover, de la The Melvins, la tobe. Trupa a schimbat multe nume şi mulţi baterişti, hotărându-se într-un final asupra numelui “Nirvana”. Sub Pop lansează în 1988 single-ul “Love Buzz/ Big Cheese”, urmat de albumul “Bleach”, în iunie 1989. Trei piese: “Floyd the Barber”, “Paper Cuts” şi “Downer” au fost înregistrate cu Dale Crover în 1988, iar restul cu bateristul Chad Channing. Producţia albumului a durat 3 zile şi a costat în jur de 600$, bani imprumutaţi de la Jason Everman. Jason Everman a fost un al patrulea membru al trupei (sau un al doilea chitarist) pentru 3 luni, dar nu a participat la înregistrarea discului. Concertele şi turneele ulterioare au impresionat – prin muzică, prin prezenţa scenică a lui Kurt Cobain, prin furia membrilor, prin distrusul instrumentelor la sfârşitul concertelor. În 1990 Chad Channing părăseşte trupa, lăsându-i pe ceilalţi doi să caute alt baterist în perioadă de turnee. După ce l-au împrumutat pe Dan Peters, de la Mudhoney şi pe Dale Crover, l-au recrutat pe Dave Grohl, care cânta în acea perioadă cu Scream. La sugestia lui Kim Gordon (Sonic Youth), cei de la Geffen dau trupei o şansă şi semnează un contract. Un lucru bun sau nu, în mai – iunie 1991, Nirvana înregistrau la Sound City Studios, în Van Nuys, California albumul “Nevermind”, produs de Butch Vig. În 24 septembrie, albumul a fost lansat pe piaţa din America şi Anglia. În ceea ce priveşte influenţa albumului asupra percepţiei maselor despre muzica alternativă, am să o citez pe Ira Robbins, Rolling Stones: “Led by singer-guitarist Kurt Cobain, Nirvana is the latest underground bonus baby to test mainstream tolerance for alternative music.”[2]. Şi Nirvana au testat toleranţa, şi aparent publicul a fost foarte bine pregătit pentru asta, şi dacă unii nu au fost, nicio problemă – s-au adaptat repede. Astfel, impactul acestui album a ridicat şi a coborât fenomenul Seattle şi a trupele asociate, a transformat mişcarea grunge într-o nouă revoluţie a muzicii rock, a stimulat producerea a multor altor discuri bune şi, nu în ultimul rând a produs profit mare pentru casa de discuri. De fapt, înca mai produce.
Trecerea în revistă a celor de la Pearl Jam
Totuşi, nu aş vrea să închei fără să îi trec în revistă pe cei de la Pearl Jam. Chris Cornell, Matt Cameron, Mike McCready, Stone Gossard şi Jeff Ament lucrau împreuna în 1990 la proiectul Temple Of A Dog – un album în memoria lui Andrew Wood. În acelaşi timp, Eddie Vedder zbura din San Diego, California înspre Seattle pentru a participa la o audiţie pentru trupa Mookie Blayblock – transformată ulterior în Pearl Jam. Vedder a participat de asemenea la producerea lui “Temple Of A Dog”, cântând împreună cu Chris Cornell în “Hunger Strike” şi figurând ca backing vocals. Vedder părea să fie exact ceea ce au aşteptat foştii membrii Mother Love Bone, iar în toamna anului 1991 Pearl Jam debutau cu albumul “Ten”. Concertele energice, dinamismul lui Eddie Vedder pe scenă, muzica accesibilă şi implicarea membrilor în diverse probleme de natura etică, l-a propulsat pe solist la statutul de “idol” şi albumul “Ten” în top-urile MTV, lângă “Nevermind”.
Ce a urmat după anul 1991 este destul de clar pentru toată lumea: Lollapalooza, Reading, turnee, premii Grammy, videoclipuri, premii MTV, concerte MTV Unplugged, tabloide, scandaluri etc. Cert este că niciodată nu au fost cămăşile de flanelă mai scumpe ca la începutul anilor ’90.